vineri, 28 martie 2014
marți, 25 martie 2014
Semnal de alarma
Educaţia trece printr-o criză fără precedent în istorie. Elevii se simt daţi la o parte, nu se concentrează, nu au plăcerea de a învăţa şi sunt agitaţi. A cui este vina? A elevilor sau a părinţilor? Nici a unora, nici a celorlalţi. Cauzele sunt mai profunde.
Principalele cauze sunt produsul sistemului social care a stimulat, într-un mod înspăimântător, fenomenele care construiesc gândurile. Mintea tinerilor de astăzi este diferită de cea a tinerilor din trecut. Fenomenele care se află în culisele minţii lor şi care generează gândurile sunt aceleaşi, dar actorii de pe scenă sunt diferiţi. Calitatea şi viteza gândirii s-au schimbat.
Prima deprindere a unui profesor este aceea de a înţelege mintea elevului şi de a găsi răspunsuri deosebite, diferite de cele cu care elevul este obişnuit. Ultimul secol este caracterizat de sociologi ca fiind un secol al hedonismului, a omului căzut sub robia simţurilor. Consecinţele pervertirii simţurilor sunt obezitatea, bolile metabolice etc. Un caz particular îl reprezintă efectul imagisticii asupra dezvoltării intelecuale şi psihice a copilului. Mai concret, efectul imagisticii TV.
Virgiliu Gheorghe în cartea sa - Efectele televiziunii asupra minţii umane dezbate magistral acest subiect. Privitul îndelung la televizor excită şi dezvoltă activitatea emisferului cerebral drept răspunzător de activitatea şi atitudinea pur emoţională –adică reacţie fără gândire prea multă. În acelaşi timp emisferul cerebral stâng – cel răspunzător de gândirea critică – este inhibat; astfel analiza, comparaţia, sinteza, decizia devin procese psihice şterse, ineficiente.
Pe masură ce imaginea ocupă tot mai mult loc în viaţa omului, capacitatea de pricepere şi folosire a informaţiei sonore şi scrise scade. Rezultatele inconştiente ale acestui fapt sunt grave.
Profesorii pierd capacitatea de a influenţa lumea psihică e elevilor. Gesturile şi cuvintele lor nu au impact emoţional şi, în consecinţă, nu sunt arhivate în mod privilegiat, astfel încât să producă mii de alte emoţii care să stimuleze dezvoltarea inteligenţei. Cea mai mare consecinţă a excesului de stimuli de le televizor este contribuţia la apariţia sindromului gândirii accelerate, S.G.A. Viteza gândurilor nu poate fi crescută în mod permanent. Dacă am face-o, s-ar produce o diminuare a concentrării şi o creştere a anxietăţii. Este exact ceea ce se întâmplă cu elevii nostri. Anxietatea din sindromul S.G.A. generează nevoia de noi stimuli. Principiul este acelaşi cu cel din cazul dependenţei de droguri. Dependenţii de droguri folosesc mereu alte doze încercând să diminueze anxietatea generată de dependență. Cu cât doza e mai mare, cu atât devin mai dependenţi. În agenda Consiliului Naţional al profesorilor de matematică şi a asociaţiei de supervizare și dezvoltare curriculară din America, incapacitatea concentrării elevilor pe o durată minimă necesară rezolvării unei probleme, a ajuns să ocupe un loc central. Problema este tratată cu foarte multă seriozitate, pentru că aproape nici o activitate nu poate fi desfăşurată fără o anumită concentrare a minţii şi urmărirea cu atenţie a procesului respectiv. Elevii care suferă de sindromul S.G.A. prezintă următoarele comportamente :
1) Neputinţa de a duce la bun sfârşit activitatea începută.
2) Incapacitatea de a asculta şi urmări.
3) Dificultatea de a sta concentrat sau conectat la o activitate.
5) Tendinţa de a acţiona înainte de a gândi.
6) Alternarea rapidă a unei activităţi cu alta.
7) Dificultatea organizării şi planificării acţiunilor.
8) Dificultatea de a-şi aştepta rândul.
9) Pasivitatea –până la inactivitate, la lene.
10) Tulburări de comunicare, vorbire incoerentă.
11) Insomnie şi somnolenţă.
12) Dificultate de a-şi exprima ideile în scris.
13) Dependenţa de TV.
S.G.A. face ca teorii educaţionale şi psihologice ale trecutului să nu mai funcţioneze –pentru că, în timp ce profesorii vorbesc, elevii sunt agitaţi, neliniştiţi, nu se concentrează şi, pe deasupra, sunt furaţi de gânduri. Profesorii sunt prezenţi in sala de clasă şi elevii sunt în alte lumi.
Profesorul Augusto Curry identifică trei cauze ale S.G.A.
1) Excesul de stimuli vizuali produşi de TV care atacă teritoriul emoţiei.
2) Excesul de informaţie.
3) Excesul de culori.
O pesoană cu S.G.A. nu reuşeşte să-şi administreze gândurile in totalitate şi să-şi liniştească mintea. Ameninţarea cea mai mare pentru calitatea vieţii omului moden este excesul de gândire.
S.G.A compromite sănătatea psihică sub trei forme:
- amintirea excesivă a ceea ce a fost în trecut ,ceea ce dezvoltă sentimente de vinovăţie
- preocupări şi griji legate de probleme existenţiale
- suferinţa prin anticipaţie
Ca să fii un profesor bun , trebuie să cunoşti sufletul copilului pentru a descoperi instrumentele pedagogice capabile să transforme sala de clasă într-o oază , şi nu intr-o sursă de stress.Este o chestiune supravieţuire. Profesorul Augusto Curry în excelenta carte” Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” propune câteva tehnici care implică schimbări în ambientul social psihic al profesorilor şi elevilor.
1) Muzica ambientală în sala de curs: are ca scop dezaccelerarea gândirii, calmarea neliniştii, îmbunătăţirea concentrării, dezvoltarea plăcerii de a învăţa,educarea emoţiei.
2) Asezarea în cerc: are ca scop dezvoltarea siguranţei, promovarea educaţiei participative, îmbunătăţirea concentrării, diminuarea conflictelor în sala de clasă, reducerea conversaţiilor între elevi.
3) Expunerea interogativă: are ca scop amelorarea SGA, reaprinderea motivaţiei,dezvoltarea capacităţii de a-şi pune întrebări,îmbogăţirea interpretării de texte şi enunţuri,deschiderea ferestrelor inteligenţei.
4) Expunerea prin dialog are ca scop dezvoltarea conştiinţei critice, promovarea dezbaterii de idei, stimularea educaţiei participative, depăşirea nesiguranţei, învingerea timidităţii,îmbunătăţirea concentrării.
5) Umanizarea cunoaşterii are ca scop stimularea îndrăznelii, promovarea perspicacităţii, cultivarea creativităţii, stimularea înţelepciunii, creşterea capacităţii critice, formarea de persoane care găndesc.
6) Umanizarea profesorului are ca scop dezvoltarea socializării, stimularea afectivităţii, stimularea înţelepciunii.
7) Educarea respectului de sine are ca scop rezolvarea conflictelor din clasă, promovarea cooperării a solidarităţii.
Sarcina cea mai importantă a educaţiei este transformarea fiinţei umane în propriul ei lider-lider al gândurilor si emoţiei sale. Şcolile din toată lumea îi învaţă pe elevi să conducă firme şi aparate, dar nu-i pregătesc pentru a-şi controla şi să-şi ţină în frâu gândurile. Sunt nenumăraţi cei care au succes profesional, dar sunt sclavii propriilor gânduri. Viaţa lor emoţională este mizerabilă. Ei înfruntă lumea, dar nu ştiu să-şi înlăture din minte ceea ce este inutil. La ce le foloseşte tinerilor să inveţe să rezolve probleme de matematica dacă nu ştiu să rezolve probleme de viaţă? Tinerii au nevoie de o educaţie deosebită. Timpul trece, şi noi vom purta toată viaţa o frântură din fiinţa tinerilor pe care, cu atâta greutate, încercăm să-i educăm.
sâmbătă, 8 martie 2014
duminică, 2 martie 2014
Zilele Babelor
Primele noua zile ale primaverii calendaristice, numite in traditia populara “Zilele Babelor” , aduc cu ele de obicei o vreme capricioasa. Potrivit unui stravechi obicei popular, romanii isi aleg cate o baba, adica una din zilele dintre 1 martie si 9 martie. Vremea dintr-o anumita zi sau “baba” avea darul de a prezice cum va fi viata celui care a ales-o in anul in curs.
Legenda spune ca vremea incerta din aceasta perioada – deocamdata iarna n-a plecat de tot, primavara inca nu se arata, dar soarele razbate printre ninsori si ploi cu raze din ce in ce mai calde - se datoreaza celor 9 cojoace lepadate zi de zi de catre Baba Dochia. Odata dezbracate, cojoacele sunt insusite de surorile Dochiei, purtand drept nume diminutive ale denumirilor zilelor saptamanii: Lunica, Martica, Marcuriana, Joita, Virita, Sitita, Domnica.
Potrivit unui stravechi obicei popular, romanii isi aleg cate o baba, adica una din zilele dintre 1 martie si 9 martie. Vremea dintr-o anumita zi sau “baba” avea darul de a prezice cum va fi viata celui care a ales-o in anul in curs. Vreme frumoasa inseamna fericire, belsug, impliniri; iar vremea urata – necazuri, saracie, greutati.
Dupa ce se termina Zilele Babei, numite in Transilvania si Vantoase, incep Mosii – numiti si Sfinti sau Samti. Spre deosebire de Babe, considerate rele, Mosii sunt considerati a fi buni.
sâmbătă, 1 martie 2014
Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografiecă s-ar fi născut la 1 martie 1837.[1] O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.[2]
Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.[3]
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatal mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala.[2] În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.[2]
S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:
„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
| Curente în literatura română | ||
| Scriitori români | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.
În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [4] Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare.
În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).
În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.
Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie[2] și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.
Opera
Povești
Povestiri | NuveleRomane autobiografice
ScrisoriScrisori de familie
Scrisori către prieteni
|
În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema dinToderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagoslovește turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan și fără voia lui să nu poată ieși.
A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă și cu subiecte cel mai adesea din istoria contemporană lui. În "Cinci pâini" aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește: "ciorogari, porecliți și apărători". În două din ele aflăm o persoană istorică foarte interesantă. Ion Roată, unul dintre deputații țărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată "Ion Roată și Unirea" este o glumă cu multă finețe satirică la adresa stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.
Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa și în special chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor afară de Moș Ion Roată.
În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată răspunde: Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.
Prima parte a operei lui Creangă o formează precum am vazut, mai mult reproducerea producțiunilor poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii.
Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit reputația de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, în care se vede totuși tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.
De Mărţişor
Legenda mărţişorului
Un tril de pasăre măiastră,
Un ghiocel tremurător
Şi fluturi, stol spre bolta-albastră,
Ţi-i prind la piept, de Mărţişor...
Acum, în prag de primăvară, în simfonia culorilor purtate pe aripi de fluturi şi în clinchet de ghiocei,ni se aduce vestea renaşterii naturii prin micile mărţişoare purtate cu bucurie de fete. Mărţişorul nu ar mai fi ceea ce este dacă nu ar fi însoţit de şnuruleţul alb-roşu.
O tălmăcire a îngemănării acestor culori în simbolul primăverii o întâlnim în legenda de mai jos :
Legenda mărţişorului
La marginea unui sat trăiau într-o colibă sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să câştige pâinea de zi cu zi şi câţiva bănuţi, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat. Dar tot ce câştiga dădea pe doctoriile pentru fata ei care era tare bolnavă.
Într-o zi, pe când torcea şi plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleaşcă de foc trecând cu iuţeală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvară care, auzind-o, s-a oprit şi a întrebat-o de ce este aşa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis:
- Ţine caierul acesta de foc şi toarce-l firicel subţire, apoi leagă o fundiţă şi prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viaţă, aşa cum se trezeşte la viaţă întreaga natură după trecerea mea.
Femeia mulţumi şi se apucă de lucru. Dar caierul îi ardea degetele şi-i era cu neputinţă să răsucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele şi aproape că nu băgă de seamă când o altă caleaşcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarnă, care dispărea cu iuţeală dinspre sat spre pădure şi care, auzind necazul femeii, zise:
- Ţine caierul acesta de zăpadă. Răcoarea lui va potoli fierbinţeala celui de foc. Răsuceşte-le laolaltă, poate aşa îţi pot fi de folos şi eu.
Femeia mulţumi din tot sufletul şi se puse pe tors. Torcea laolaltă fir roşu de foc cu fir alb de zăpadă şi astfel isprăvi de tors cele două caiere. Iar după ce duse la capăt lucrul, legă o fundiţă de pieptul fetiţei. Aceasta îndată prinse putere şi culoare în obrăjori, sări din pat şi-şi îmbrăţişă cu drag mama.
De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundiţe alb- roşii, împărţindu-le oamenilor din sat, să le aducă sănătate şi bucurii. Mărţişorul celebrează venirea primaverii. Dăruit de 1 martie, este un obicei specific românesc. În această zi, bărbaţii oferă doamnelor şi domnişoarelor apropiate mărţişoare, despre care se consideră că sunt aducătoare de fericire si noroc. În Bucovina, însă, cei care primesc mărţişoarele sunt bărbaţii. Cu toţii primim sau dăruim mărţişoare de 1 martie. Unii dintre noi s-au aflat de-a lungul timpului în ambele ipostaze, pentru că marţişorul este o tradiţie care se sărbătoreşte diferit în diverse zone ale ţării. De unde vine această tradiţie şi care este semnificaţia ei? Mărţişorul celebrează venirea primaverii. Dăruit de 1 martie, este un obicei specific românesc. În această zi, bărbaţii oferă doamnelor şi domnişoarelor apropiate mărţişoare, despre care se consideră că sunt aducătoare de fericire si noroc. În Bucovina, însă, cei care primesc mărţişoarele sunt bărbaţii. Tradiţional, mărţişoarele sunt formate dintr-un şnur împletit roşu cu alb, cu care se leagă simboluri ale norocului: trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar. Apărut în mediul rural, mărţişorul a fost preluat la oraş sub formă de monedă de argint sau aur, atârnată de un şnur. Aici a suferit diverse transformări - a fost asimilat rapid la un breloc cu şnur rosu-alb şi purtând semne de noroc sau de dragoste : trifoi cu patru foi, carte de joc, inimă. Treptat, obiceiul s-a schimbat, astfel că, în prezent, obiectul care atârnă de şnur s-a diversificat. Poate fi mărgea cu pene, scoici, animale, zodiace, iniţiale ale numelor, flori, animale, etc. Potrivit etnologului Irina Nicolau (1946 – 2002), azi, mărţişorul a devenit pretext pentru a oferi un cadou mai consistent, care uneori rezolvă diverse obligaţii sociale. Din talisman şi obiect ritualic, mărţişorul a devenit un fel de obligaţie socială care întreţine o tradiţie. Astfel, oraşul i-a schimbat funcţia dintr-una ritualică şi magică, într-una socială. Prima zi a primaverii a fost sărbătorită înca de acum 8.000 de ani, conform descoperirilor arheologice. În timpul dacilor, mărţişoarele erau pietricele albe şi rosii, înşirate pe o aţă. Originea Mărţişorului Mărţişorul este un obicei specific românesc, pe care nu îl regăsim la alte popoare. În timp, tradiţia mărţişorului a fost preluată şi de alte populaţii de la sud de Dunăre. Astăzi, obiceiul este deosebit de răspândit şi la vecinii bulgari. Copacii din ţara vecină sunt plini de şnururi alb-roşii primăvara. De altfel, şi la noi, în mod tradiţional, după ce nu se mai poartă, mărţişorul sau măcar şnurul acestuia se agaţă într-un copac înflorit. Obiceiul dăruirii mărţişorului este moştenit de la daci şi romani şi îşi are originea în credinţele şi practicile agrare. Mărţişor, numele popular al lunii martie, este de origine latină – Martius. După vechiul calendar roman, 1 martie era prima zi din an, în care se celebra Matronalia. În această zi aveau loc serbările lui Marte – zeul forţelor naturii, al primăverii şi agriculturii, ocrotitor al câmpului şi turmelor. La vechii traci, aceleaşi atribute le avea zeul Marsyas Silen, inventatorul fluierului, al cărui cult este legat de glia maternă şi de vegetaţie. Acestui zeu îi erau închinate sărbătorile primăverii şi ale fecundităţii naturii. Se pare că sărbătoarea romană a matronaliilor s-a suprapus în spaţiul românesc peste echivalentul local al acesteia, Baba Dochia, personaj tradiţional care îşi are originea în vechiul cult al Marii Mame. Mărţişorul în vechime Primele mărturii ale existenţei mărţişorului în spaţiul românesc sunt mai vechi de 8.000 de ani, după cum au relevat săpăturile arheologice. Primele mărţişoare găsite erau pietre mici de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă, care se pare că se purtau la gât. Culoarea roşie semnifica focul, sângele şi soarele şi era atribuită femeii - deci vieţii. Albul, semnificând albul norilor şi limpezimea apelor era asociat cu înţelepciunea masculină. Şnurul mărţişorului semnifica tocmai împletirea inseparabilă a celor două principii, feminin şi masculin. După unele informaţii etnografice, cele două fire răsucite ar fi semnificat iarna şi vara, iar de ele se agăţa o monedă de aur, argint sau din alt metal. În vechime se pare că şnurul se împletea din lână albă şi neagră, fără a i se adăuga monede sau alte obiecte artizanale. În unele accepţiuni, şnurul bicolor al mărţişsorului, ca obiect cultic, reprezenta funia anului, care aduna săptămânile şi lunile în anotimpurile de bază ale Calendarului popular – iarna şi vara. Acest şnur era făcut cadou la 1 martie, în ziua Dochiei, început de An Agrar. La multi ani, de Martisor! Răspândit în toate regiunile ţării, se pare că Mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu. Folcloristul Simion Florea Marian arată că în Moldova şi Bucovina mărţişorul consta dintr-o monedă de aur sau de argint legată cu un şnur alb şi roşu la gâtul copiilor. Era credinţa că portul mărţişorului face ca aceştia să aibă noroc. Fetele îl purtau timp de douăsprezece zile la gât, după care-l prindeau în păr şi-l ţineau astfel până la sosirea berzelor sau până ce înflorea primul pom. După aceea, cu şnurul legau creanga pomului, iar cu banul respectiv îşi cumpărau caş, pentru ca tot anul sa le fie faţa frumoasă şi albă. La sfârşitul secolului al XIX-lea, mărţişorul era primit de copii, fete şi băieţi deopotrivă, de la părinţi, în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. De firul mărţişorului se agăţa o monedă metalică de argint sau aur şi se purta la mână, prins în piept sau agăţat. În funcție de zona etnografică, el era scos la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte) sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi, şi agăţat de ramurile înflorite. Se credea că purtătorii mărţişorului nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi, drăgăstoşi, bogați şi norocoși, feriţi de boli şi de deochi. Aromânii puneau mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie, adică în seara zilei de 28 sau 29 februarie. Mitul "Baba Dochia" şi Mărţişorul Potrivit lui Ion Ghinoiu, toate tradiţiile despre Dochia întăresc ideea că, la români, anul este structurat pe eterna opoziţie a contrariilor: lumină-întuneric, vară-iarnă, cald-frig, fertilitate-sterilitate, viaţă-moarte. De asemenea, profesorul Ghinoiu arată că, în legendele Dochiei, sunt amintite fără excepţie vara şi iarna. De altfel, fragii sunt un simbol al anotimpului cald, deoarece se coc vara, nu primăvara. Unele legende despre Dochia vorbesc despre fragi. În una dintre ele, Baba Dochia apare ca o soacră rea care îşi trimite nora de 1 martie la munte, după fragi. Dumnezeu îi dă fetei o mână de fragi, Dochia crede că a venit primăvara, îşi pune nouă cojoace, unul peste altul, ia oile şi urcă la munte. Aici, vremea este capricioasă, mai întâi se face cald şi Dochia îşi aruncă cojoacele. Apoi vine frigul şi baba, împreună cu oile, îngheaţă. Cu timpul, sloiurile s-au prefăcut în piatră. Acestea ar fi Babele de azi din Bucegi. După unele tradiţii, firul Mărţişorului ar fi tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Sursa TVRNEws
Un ghiocel tremurător
Şi fluturi, stol spre bolta-albastră,
Ţi-i prind la piept, de Mărţişor...
Acum, în prag de primăvară, în simfonia culorilor purtate pe aripi de fluturi şi în clinchet de ghiocei,ni se aduce vestea renaşterii naturii prin micile mărţişoare purtate cu bucurie de fete. Mărţişorul nu ar mai fi ceea ce este dacă nu ar fi însoţit de şnuruleţul alb-roşu.
O tălmăcire a îngemănării acestor culori în simbolul primăverii o întâlnim în legenda de mai jos :
Legenda mărţişorului
La marginea unui sat trăiau într-o colibă sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să câştige pâinea de zi cu zi şi câţiva bănuţi, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat. Dar tot ce câştiga dădea pe doctoriile pentru fata ei care era tare bolnavă.
Într-o zi, pe când torcea şi plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleaşcă de foc trecând cu iuţeală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvară care, auzind-o, s-a oprit şi a întrebat-o de ce este aşa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis:
- Ţine caierul acesta de foc şi toarce-l firicel subţire, apoi leagă o fundiţă şi prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viaţă, aşa cum se trezeşte la viaţă întreaga natură după trecerea mea.
Femeia mulţumi şi se apucă de lucru. Dar caierul îi ardea degetele şi-i era cu neputinţă să răsucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele şi aproape că nu băgă de seamă când o altă caleaşcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarnă, care dispărea cu iuţeală dinspre sat spre pădure şi care, auzind necazul femeii, zise:
- Ţine caierul acesta de zăpadă. Răcoarea lui va potoli fierbinţeala celui de foc. Răsuceşte-le laolaltă, poate aşa îţi pot fi de folos şi eu.
Femeia mulţumi din tot sufletul şi se puse pe tors. Torcea laolaltă fir roşu de foc cu fir alb de zăpadă şi astfel isprăvi de tors cele două caiere. Iar după ce duse la capăt lucrul, legă o fundiţă de pieptul fetiţei. Aceasta îndată prinse putere şi culoare în obrăjori, sări din pat şi-şi îmbrăţişă cu drag mama.
De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundiţe alb- roşii, împărţindu-le oamenilor din sat, să le aducă sănătate şi bucurii. Mărţişorul celebrează venirea primaverii. Dăruit de 1 martie, este un obicei specific românesc. În această zi, bărbaţii oferă doamnelor şi domnişoarelor apropiate mărţişoare, despre care se consideră că sunt aducătoare de fericire si noroc. În Bucovina, însă, cei care primesc mărţişoarele sunt bărbaţii. Cu toţii primim sau dăruim mărţişoare de 1 martie. Unii dintre noi s-au aflat de-a lungul timpului în ambele ipostaze, pentru că marţişorul este o tradiţie care se sărbătoreşte diferit în diverse zone ale ţării. De unde vine această tradiţie şi care este semnificaţia ei? Mărţişorul celebrează venirea primaverii. Dăruit de 1 martie, este un obicei specific românesc. În această zi, bărbaţii oferă doamnelor şi domnişoarelor apropiate mărţişoare, despre care se consideră că sunt aducătoare de fericire si noroc. În Bucovina, însă, cei care primesc mărţişoarele sunt bărbaţii. Tradiţional, mărţişoarele sunt formate dintr-un şnur împletit roşu cu alb, cu care se leagă simboluri ale norocului: trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar. Apărut în mediul rural, mărţişorul a fost preluat la oraş sub formă de monedă de argint sau aur, atârnată de un şnur. Aici a suferit diverse transformări - a fost asimilat rapid la un breloc cu şnur rosu-alb şi purtând semne de noroc sau de dragoste : trifoi cu patru foi, carte de joc, inimă. Treptat, obiceiul s-a schimbat, astfel că, în prezent, obiectul care atârnă de şnur s-a diversificat. Poate fi mărgea cu pene, scoici, animale, zodiace, iniţiale ale numelor, flori, animale, etc. Potrivit etnologului Irina Nicolau (1946 – 2002), azi, mărţişorul a devenit pretext pentru a oferi un cadou mai consistent, care uneori rezolvă diverse obligaţii sociale. Din talisman şi obiect ritualic, mărţişorul a devenit un fel de obligaţie socială care întreţine o tradiţie. Astfel, oraşul i-a schimbat funcţia dintr-una ritualică şi magică, într-una socială. Prima zi a primaverii a fost sărbătorită înca de acum 8.000 de ani, conform descoperirilor arheologice. În timpul dacilor, mărţişoarele erau pietricele albe şi rosii, înşirate pe o aţă. Originea Mărţişorului Mărţişorul este un obicei specific românesc, pe care nu îl regăsim la alte popoare. În timp, tradiţia mărţişorului a fost preluată şi de alte populaţii de la sud de Dunăre. Astăzi, obiceiul este deosebit de răspândit şi la vecinii bulgari. Copacii din ţara vecină sunt plini de şnururi alb-roşii primăvara. De altfel, şi la noi, în mod tradiţional, după ce nu se mai poartă, mărţişorul sau măcar şnurul acestuia se agaţă într-un copac înflorit. Obiceiul dăruirii mărţişorului este moştenit de la daci şi romani şi îşi are originea în credinţele şi practicile agrare. Mărţişor, numele popular al lunii martie, este de origine latină – Martius. După vechiul calendar roman, 1 martie era prima zi din an, în care se celebra Matronalia. În această zi aveau loc serbările lui Marte – zeul forţelor naturii, al primăverii şi agriculturii, ocrotitor al câmpului şi turmelor. La vechii traci, aceleaşi atribute le avea zeul Marsyas Silen, inventatorul fluierului, al cărui cult este legat de glia maternă şi de vegetaţie. Acestui zeu îi erau închinate sărbătorile primăverii şi ale fecundităţii naturii. Se pare că sărbătoarea romană a matronaliilor s-a suprapus în spaţiul românesc peste echivalentul local al acesteia, Baba Dochia, personaj tradiţional care îşi are originea în vechiul cult al Marii Mame. Mărţişorul în vechime Primele mărturii ale existenţei mărţişorului în spaţiul românesc sunt mai vechi de 8.000 de ani, după cum au relevat săpăturile arheologice. Primele mărţişoare găsite erau pietre mici de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă, care se pare că se purtau la gât. Culoarea roşie semnifica focul, sângele şi soarele şi era atribuită femeii - deci vieţii. Albul, semnificând albul norilor şi limpezimea apelor era asociat cu înţelepciunea masculină. Şnurul mărţişorului semnifica tocmai împletirea inseparabilă a celor două principii, feminin şi masculin. După unele informaţii etnografice, cele două fire răsucite ar fi semnificat iarna şi vara, iar de ele se agăţa o monedă de aur, argint sau din alt metal. În vechime se pare că şnurul se împletea din lână albă şi neagră, fără a i se adăuga monede sau alte obiecte artizanale. În unele accepţiuni, şnurul bicolor al mărţişsorului, ca obiect cultic, reprezenta funia anului, care aduna săptămânile şi lunile în anotimpurile de bază ale Calendarului popular – iarna şi vara. Acest şnur era făcut cadou la 1 martie, în ziua Dochiei, început de An Agrar. La multi ani, de Martisor! Răspândit în toate regiunile ţării, se pare că Mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu. Folcloristul Simion Florea Marian arată că în Moldova şi Bucovina mărţişorul consta dintr-o monedă de aur sau de argint legată cu un şnur alb şi roşu la gâtul copiilor. Era credinţa că portul mărţişorului face ca aceştia să aibă noroc. Fetele îl purtau timp de douăsprezece zile la gât, după care-l prindeau în păr şi-l ţineau astfel până la sosirea berzelor sau până ce înflorea primul pom. După aceea, cu şnurul legau creanga pomului, iar cu banul respectiv îşi cumpărau caş, pentru ca tot anul sa le fie faţa frumoasă şi albă. La sfârşitul secolului al XIX-lea, mărţişorul era primit de copii, fete şi băieţi deopotrivă, de la părinţi, în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. De firul mărţişorului se agăţa o monedă metalică de argint sau aur şi se purta la mână, prins în piept sau agăţat. În funcție de zona etnografică, el era scos la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte) sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi, şi agăţat de ramurile înflorite. Se credea că purtătorii mărţişorului nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi, drăgăstoşi, bogați şi norocoși, feriţi de boli şi de deochi. Aromânii puneau mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie, adică în seara zilei de 28 sau 29 februarie. Mitul "Baba Dochia" şi Mărţişorul Potrivit lui Ion Ghinoiu, toate tradiţiile despre Dochia întăresc ideea că, la români, anul este structurat pe eterna opoziţie a contrariilor: lumină-întuneric, vară-iarnă, cald-frig, fertilitate-sterilitate, viaţă-moarte. De asemenea, profesorul Ghinoiu arată că, în legendele Dochiei, sunt amintite fără excepţie vara şi iarna. De altfel, fragii sunt un simbol al anotimpului cald, deoarece se coc vara, nu primăvara. Unele legende despre Dochia vorbesc despre fragi. În una dintre ele, Baba Dochia apare ca o soacră rea care îşi trimite nora de 1 martie la munte, după fragi. Dumnezeu îi dă fetei o mână de fragi, Dochia crede că a venit primăvara, îşi pune nouă cojoace, unul peste altul, ia oile şi urcă la munte. Aici, vremea este capricioasă, mai întâi se face cald şi Dochia îşi aruncă cojoacele. Apoi vine frigul şi baba, împreună cu oile, îngheaţă. Cu timpul, sloiurile s-au prefăcut în piatră. Acestea ar fi Babele de azi din Bucegi. După unele tradiţii, firul Mărţişorului ar fi tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Sursa TVRNEws
Abonați-vă la:
Postări (Atom)