Maieru... Ce început de drum! Pe vremuri, oamenii treceau pe lângă Liviu Rebreanu şi-i dădeau bineţe. Îl priveau cu mirare, iar lui îi stătea pe limbă să-i oprească, să le spună că este tot el, cel de acum 30 de ani. Acelaşi, neschimbat! Cunoştea tot satul, doar satul l-a învăţat ce înseamnă cu adevărat fericirea.
Acasă! Aşa a botezat Rebreanu comuna bistriţeană Maieru, interiorul acestei arii ce poate fi numită generic "Cuibul visurilor". Odată ce i-ai urmat paşii, simţi porunca interioară de a zăbovi, de a rămâne, de a te aşeza la una dintre mesele lui de taină şi trudă nocturnă, ori în vreo bancă din şcoala care îşi poartă fala de a fi avut un asemenea premiant în dimineaţa vârstei.
Şcolarul şi-a desprins aici cele dintâi silabe. Apoi, a turnat mari coloane de susţinere pentru superbul templu al limbii române. Era plăpând la început, remarcau contemporanii săi, "precum firicelul de apă al Someşului la izvorul de sub Ineu". Dar, urmându-şi albia, a ajuns asemenea râului tumultuos. Dinspre amiaza incandescentă spre dimineaţa maiereană, Rebreanu le-a dăruit sătenilor - "un roman al nostru, un roman pentru NOI", spunea - o carte care, însă, se citeşte invers: Ion!
Nu e uşor să mergi pe urmele lui Rebreanu, gândindu-te că despre opera, viaţa şi personalitatea scriitorului s-au conceput nenumărate studii şi monografii. Nu e uşor să călătoreşti sute de kilometri până la Maieru doar pentru a respira aerul pământului pe care el l-a iubit cel mai mult pe lume - pentru că da, Maierul a fost locul pe care Rebreanu l-a venerat. La Târlişua, sub poalele Ţibleşului, acolo unde s-a născut, nu a petrecut decât doi ani şi jumătate.
În casa părinţilor, de la Prislop, şi-a găsit creaţia, dar nu fericirea absolută. Îi poartă pe deplin amintirea doar Maieru... Prin Muzeul Memorial din comună, prin bustul falnic din faţa clădirii, Rebreanu a rămas viu. Acum, el este cel care, zi de zi, le dă bineţe cetăţenilor.
Aşezată în coasta unei coline, la marginea dinspre Năsăud a Prislopului, casa în care au locuit părinţii scriitorului primeşte scurte vizite. Acum e pustiu. La intrare, pe placa de marmură, se poate citi: "În această casă, reclădită în anul 1957, prin munca locuitorilor din Prislop-Năsăud, a trăit în mijlocul eroilor săi din romanul «Ion» marele scriitor Liviu Rebreanu".
Bustul de bronz al scriitorului pironeşte cealaltă colină. Într-o cameră - ultima dintre cele trei - se află un interior modest, dar încărcat de spiritualitatea familiei Rebreanu. Aici, în căsuţa din pripas, se citeşte un text-cheie, care s-ar potrivi tuturor localităţilor pe care romancierul le-a cucerit. O frază pe sub arcada căreia, de aproape patru decenii, vizitatorii se opresc să privească: "De când romanul «Ion» a devenit prea cunoscut, satul Prislop a dobândit o faimă pe care n-a nădăjduit-o niciodată".
Nici amurgul, nici sfârşitul prea crud şi abrupt de la Valea Mare nu i-au putut smulge drumul drept către glorie. Înainte de a fi aparţinut Năsăudului, Ardealului, ţării întregi şi universalităţii literare, a fost al lor - întocmai ca Someşul, spun târlişuanii de sub Ţibleş, maierenii de sub Ineu şi prislopenii lui Ion. Acum, autorul "Răscoalei" aparţine fiecărui călător în parte. Cine ajunge la Rebreanu, pătrunde în viaţa lui şi în oaza de fericire a consacrării .
